Bucate bune-am pregatit

 

Suntem de cativa ani dominati de revenirea la clasic, parfumul anilor ’80 este din ce in ce mai persistent, vorbim din ce in ce mai mult de copilaria noastra, de vremurile cand, asa cum am spus intr-un alt articol (https://beehappyevents.ro/in-cautarea-gustului-pierdut/) se intamplau lucruri simple, dar care aveau consistenta iar regulile “celor batrani” erau respectate cu sfintenie. Reguli sau ritualuri, nu stiu cum suna mai bine, dar un lucru este clar, nu exista masa in familie la care sa nu se spuna rugaciunea “Tatal nostru” si nu era duminica lasata de Dumnezeu, in care sa  nu mearga toata lumea la biserica.

Cei care au crescut la tara sau si-au petrecut vacantele la bunici au in minte imaginea bucatariilor cu laghita (lavita sau banca lunga din lemn, termen de origine slava) si soba cu plita plina cu oale de mancare, de sub capacul carora ieseau niste mirosuri irezistibile.

In Ardeal, bucatariilor, unde se desfasura un intreg univers culinar si petreceam cele mai memorabile momente, le ziceam “conii” (pronuntie “cognie). Termenul este un regionalism venit, cel mai sigur,  pe filiera ungureasca (“Konyha”), dar acest termen se afla si  in vocabularul tarilor slave si are aceeasi semnificatie.

CUHNIE, cuhnii, s. f. (Reg.1. Bucătărie. ♦ Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești. 2. Clădire modestă; cameră sărăcăcioasă. [Var.cúhne, cúină, cúine, cuiníe s. f.] – Din ucr. kuhnja.

sursa : Shabby Chic Mania

Un detaliu pe care nu-l uit nici dupa atatia ani, este carpeta de deasupra sobei din bucataria bunicilor paterni. Nu stiu daca se cheama carpeta, dar era o bucata de panza alba pe care era cusut cu ata albastra o gospodina care gatea iar mai jos scria : “Bucate bune-am pregatit pentru sotul meu iubit!!” Frumos, nu??

Gospodinele legate cu naframa la spate si “surta” inflorata (sort, termen venit din germanicul “schurtz”) gateau bucate simple, intr-o maniera libera, fara cantare si gramaje, cu ingrediente putine, dar gustoase si sanatoase. Puneau “la ochi” ingredientele si nu gustau mancarea, dar iesea o mancare nemaipomenita mai ales ca era si trudita!! De ce trudita? Pentru ca alergau incontinuu: drumuri in gradina dupa zarzavaturi, in pivnita dupa bulion, mai plamadeau un aluat pentru placinte sau prescura (anafura in Regat), ba  fugeau la animale sa le mai arunce ceva de mancare.

Toate lucrurile de mai sus ma fascineaza si ma fac sa admir popoarele care isi pretuiesc obiceiurile si traditiile si nu se lasa influentati de modernism (bun pana la un punct), iar poporul italian este exemplul cel mai bun deoarece prin conservatorismul sau protejeaza si aduce in actualitate viata rustica, viata de familie, obiceiurile, retetele si respectul profund fata de cei in varsta si in special fata de nonne (bunicute) care sunt considerate adevarate comori.

Legat de Italia, in 1986,  a aparut  conceptul de “slow food”, reprezentand o miscare internationala sustinuta de peste 150 de tari. Acest concept  se refera la pastrarea bucatariei  traditionale si incurajeaza fermierii si micii producatori de legume si fructe a caror produse provin dintr-un mediu natural si care respecta sezonalitatea, mai pe intelesul tuturor, legume si fructe care se fac la timpul lor, fara “ajutatori” care sa le grabeasca cresterea.

Un lucru imbucurator este faptul, ca acest concept a aparut si in Romania, iar de cativa ani se bucura de succes si datorita Asociatiei My Transylvania, care organizeaza evenimente de degustare in gospodarii traditionale din  Transilvania si de curand si in alte zone ale tarii.